Dupa ce m`am uitat zilele trecute la The Jacket ma intrebam cum ar fi sa duci o alta viata in timp ce dormi. Fara sa te aflii intr`o camasa de forta, nimic de genul asta. Pur si simplu sa iti imaginezi povesti pe care sa le continui in noaptea urmatoare. Eu cred ca as innebuni. La inceput ar fi atat de amuzant si de bine, sa te visezi in locuri unde nu ai fost niciodata si probabil nici nu vei ajunge, avand tot ce iti doresti, fiind cine vrei, desi asta nu ar trebui sa tina de vise. De ce e atat de greu sa fii cine vrei cu adevarat si mereu trebuie sa intalnesti tot felul de piedici? Te nasti intr`o tara unde iti sunt reduse oportunitatile, cei din jurul tau nu sunt de accord cu tine, niciodata si nimic nu e de ajuns. Toata ideea asta de bine e perceputa in mod gresit. De ce atunci cand ni se intampla ceva frumos nu putem sa fim multumiti sa traim acel moment? Nu, noi vrem mai mult. Mai multe momente care sa fie chiar mai bune decat acea prima fericire. Nu ma intelege gresit, nu spun ca ar trebui sa ne multumim cu orice pica din cer, dar ar trebui sa stim sa apreciem si lucrurile mici, detaliile care uneori ele sunt cele ce conteaza. Tot alergand dupa acea fericire maxima care oricum nu exista, nu mai vedem nimic, nici macar persoanele care tin la noi. Fericirea chiar e un eufemism, asta daca te chinui si tesi intrigi peste intrigi ca sa ajungi la ea. Unde mai e frumusetea ca un lucru neasteptat si frumos sa ti se intample?

Mereu am fost fascinata de filme, cred ca am mostenit asta de la bunicul meu. In scoala generala toata lumea ma intreba de filme. Apoi la liceu, acelasi lucru. Nu mi`a pasat niciodata ca nu imi intelege lumea pasiunea, pentru ca era a mea, nu are nevoie de afirmare in societate. Imi amintesc ca atunci cand eram mica mi se parea ca viata e ca un film, care nu se mai termina. In momentele de liniste, ma asteptam sa se schimbe cadrul intr`un fel, sa treaca un an, doi, poate mai multi doar clipind. Cand am mai crescut, se tot rareau momentele astea si cand se petreceau aveam impresia ca sunt atacuri de panica. Cand am descoperit ca viata nu e un film, si acel sfarsit e undeva departe, nu au mai aparut, ele m`au parasit pe mine.

Mi`e dor sa scriu si parca m`ar ajuta asta,dar nu stiu cum sa incep. ‘Inceputul e un punct bun din care sa pleci’, da, dar ce faci cand nu stii care e inceputul,care e sursa tuturor starilor pe care le ai? Starile astea,ce viclene pot fi cateodata. Iti sunt induse de aproape tot ce e in jurul tau, de filme, carti, imagini, vorbe. Ah,vorbele,cat pot sa doara uneori. Daca omul este o fiinta atat de rationala pe cat se spune,de ce se lasa totusi ranit de vorbe care nu conteaza? Din partea unor oameni care nu conteaza, despre lucruri care nu conteaza. In sfarsit ti se pare ca nimic nu mai conteaza,dar oh,ce greseala ar fi sa crezi cu adevarat in asta. Exista atatea lucruri care conteaza,trebuie doar sa le descoperi. De s`ar lasa si ele descoperite mai usor,ce bine ar fi. Dar atunci ar fi totul monoton. Stau si ma gandesc uneori, ce as prefera: sa fie totul simplu sau sa fie totul complicat? Mereu mi`au placut lucrurile complicate,care trebuie analizate,dar presarate cu decizii simple. Da,asta e cea mai buna varianta. Eu am o parere mai diferita asupra vietii. Pe de`o parte cred ca este totul scris acolo undeva sus, dar cred si ca omul isi poate face destinul cu mana lui. Imagineaza`ti cam asa: inceputul povestii este scris pana la punctul x in care exista o intrebare cu mai multe variante de raspuns; in functie de raspunsul tau, povestea se continua, se scrie de la sine, pana in momentul y in care apare o alta intrebare. Are sens daca stai sa te gandesti si sa vizualizezi. Sunt buna la vizualizare, sunt o adevarata vizionara. Imi plac atat de mult planurile, incat atunci cand se naste unul nou, le abandonez pe cele vechi. Daca ar avea suflet planurile, probabil s`ar simti prost sa fie abandonate, imi pare rau.